Ţăranul îl iei aşa cum e. Crivăţul i-a crăpat mâinile, arşiţa i le-a stafidit şi brazda dură i le-a scorojit. Pe vremea lui Nicolae C., ţăranul îşi zdrelea talpa prăşind şi aştepta să sune clopotele, care să alunge grindina, să nu se termine ziua de lucru decât după asfinţit. I-au fost pernă un snop de buruieni şi culcuş paiele, la amiază; nu prea mult, cât să i se aşeze mămăliga şi ceapa. Nu prea avea treabă cu comunismul, cu egalitatea. Cumva era de dreapta, muncea cât era ziua şi mânca ce muncea. România era o ţară frumoasă, oricum, şi era cea mai frumoasă când pe masă era un cozonac. Nu ştia de pensie. Pensie e atunci când mori. Mori un pic atunci când nu te mai poţi duce la câmp şi mori de tot când nu mai poţi da nici la vaci.
În timpul ăsta, actorul era şi el la jug. Jugul se numea, uneori, Cântarea României. Alteori, jugul era Litoralul, cu Mamaia, cu peşti şi curve. Totuşi, e crunt uneori să te mulţumeşti cu consumaţia care cădea de la masa lui Nicu C., consumaţie de pe care căzuseră chiloţii, iar faţa boită scremea zâmbet de mahala. Actorul era acolo, suferind cumva ca Ţăranul. Sorbea un ultim gât de whisky sau Ricadonna şi lingea manechinele Epocii de Aur, după al căror gust vomase Nicu C.. Juca un rol pe scena imperfectă a bordelului care împlinea un cincinal de artă, cu haiduci, cu eroi, cu Decebal, cu Pintea, cu Ştefan, cu Mihai, toţi frumoşi, galanţi şi cu barba rasă, nici unul curvar şi pitic.
Eu nu vreau să luaţi bani şi pe pensie, şi pe salariu. Nimeni. Da’ de ce să luaţi? Banii ăia îi găsiţi în portjartierele de supraelastic de la Mamaia ’89. Păi pentru ce am învăţat eu la grădiniţă poezia cu greierele şi furnica? M-a minţit Doamna, când zicea ca vara trebuie să pui grăunţe pentru pensie? Să nu luaţi nici profesorii, nici doctorii, nimeni.

A, şi vreau să-mi daţi mărţişoarele şi florile înapoi. Mama m-a obligat să vi le dau.
 
The Jack

08.01.2009