Partizanul unei idei, ca orice partizan, are caracteristicile sale specifice. Este în primul rând pătimaş, atunci când vine vorba să-şi susţină propriile convingeri sau convingerile care par să-l reprezinte.

Un adept al uneia sau alteia dintre două sau mai mult tabere aflate într-o bătălie programatică păcătuieşte, fără discuţie, prin subiectivism chiar şi în cea mai elaborată argumentaţie. Există însă partizani care trag orbeşte în tot ce mişcă în jur, doar pentru că li s-a spus că ceilalţi sunt răi, şi unul singur este bun.

Acestora le face parcă o deosebită plăcere să fie iraţionali, sangvini şi refractari la orice contraargument uşor de dovedit. Precum taurul la vederea culorii roşii, această categorie de adepţi, simpatizanţi sau votanţi, se repede orbeşte înainte, nedorind să observe cum în timp ce ei scurmă cu furie în două idei late şi fixe, dresorul, abil, le dă întruna peste bot până îi aduce în staulul dorit.  

Discutând cu o astfel de persoană, ai mai întotdeauna un sentiment de deja vu. Tipologia votantului din anii `90. Sărac, frustrat, belit până la piele, dar, implacabil, arţăgos şi revendicativ. Cu cine luptă acesta? El întotdeaua luptă cu „ei”. Nu ştie exact care sunt aceştia, dar mai întotdeauna sunt mai mulţi. Justiţiarul este unul singur, cel care joacă cel mai bine rolul de Ţepeş, iar ceilalţi vor doar să mazilească ideea de dreptate pe care Ţepeş-actorul o întruchipează strălucit. Pe setea aceasta de dreptate, justificată, atavică, ancestrală şi niciodată astâmpărată a românului se joacă acum cartea cea mare a alegerilor prezidenţiale. 

Şi se joacă mincinos. La orizont nu se întrevede nimic de genul reformei agrare a lui Cuza din 1864, nici reforma învăţământului, ci doar spoială electorală. Omul providenţial, care ştie ce este cel mai bine pentru toată lumea, nu există. Votantului model ’90 pare însă să nu-i pese. Dintre toţi partizanii unei idei sau a unei persoane, el este cel pentru care contează mai puţin argumentul, ci prevalează agresivitatea sau chiar mitocănia oratorului. Este cel care vrea dictatură când se măresc lefurile sau pensiile şi democraţie când se plătesc impozitele. Şi el este cumva, la rândul lui, singur împotriva tuturor.

Iar dacă mai discută cu vecinii de pe banca din faţa blocului o face cu sentimentul prometeic al jerfei. Nu uită totuşi să le spună celorlalţi, într-un fel sau altul, cât de mici şi insignifianţi sunt ei, pe lângă menirea lui în istorie. Dacă rămâne în pană de idei - şi asta se întâmplă mai mereu, încheie conversaţia retoric, cu: „O să vedeţi voi!”, ceea ce e similar cu apartenenţa la un ordin aproape mistic, la ordinul celor care ştiu ceva ce scapă muritorilor de rând. Surprinzător şi involuntar, aceste persoane au însă un mare merit. Ascultându-i, îţi vine brusc să te duci să votezi!

Sebi Sufariu 

29.10.2009